Abia aștept să devină mai ușor

interviu cu jurnalista Andreea Vîlcu

Pentru mine, banii erau mereu lucrul ăla pe care nu-l aveam, dar de care era nevoie ca de aer. Erau balanța care echilibra armonia din casă. Când îi aveam, nu mai existau rușine, certuri și palme, eram în rândul lumii – e un fragment din eseul pe care jurnalista Andreea Vîlcu l-a publicat în DOR în urmă cu trei ani, pe când avea 26 de ani.

E unul din cele mai bune texte din presa românească despre sărăcie și despre ce facem cu bagajul pe care ni-l pune în cârcă precaritatea. Anul acesta, Andreea a revenit asupra temei în podcastul Prea Sărac. E o temă grea, pentru că să fii sărac e o rușine, așa cum frumos și trist spune titlul eseului ei din 2022.

Am invitat-o pe Andreea să despicăm în patru firul acesta subțire de care atârnă viețile prea multor români. Nu doar pentru că e una din povestitoarele de pe scena Oamenii Dreptății, ci mai ales pentru că îi admir curajul cu care a scris despre greutățile financiare din familie și pe care le mai are, într-un alt fel, și în prezent.

Despre ce nu vorbim când evităm să vorbim despre sărăcie?

Cred că cel mai tare evităm zona de emoții. Adică noi între noi, cu prietenii, cu familia – dacă avem o familie mai unită și mai prezentă – poate ne îngăduim să vorbim despre realitatea asta emoțională. De rușinea, vinovăția pe care le simțim, dar nu văd asta în discursul public. Nu văd asta la politicieni. Nici în presă. Sau e distorsionată și întoarsă împotriva cetățenilor, dar asta cred că nu văd.

Apropo de ce ai spus, că ne întoarcem sau suntem întorși împotriva celor care nu au – există și această sintagmă cu asistații social, care are o conotație foarte negativă.

Și nici nu e adevărată. Și nu ne întrebăm de ce nu ai și a cui e vina. De cele mai multe ori, nu e vina noastră. Dar constant ți se reamintește că e vina ta că nu muncești suficient. Tot non-sensul ăsta: te trezești dimineață la 5, îți faci patul și faci milioane de euro.

Suntem în decembrie, luna în care cheltuim mai mult și care pe unii ne face să ne simțim mai darnici, pe alții mai săraci sau amândouă odată. Cum crezi că se explică dorința de a oferi din ce nu ai?

Cred că o chestie care e adevărată despre noi, cultural, e că suntem destul de ospitalieri și ne place să fim și gazde bune și să oferim. E și un sentiment împlinitor la mijloc. Te face să te simți mai bine când oferi o bucurie cuiva, adică indiferent că e un prieten, că donezi 15, 20, 50 de lei pentru o cauză; din toată sărăcia ta, să zic așa, între ghilimele. Cred că am avut noi între noi grijă unii de alții, ca oameni simpli, societate civilă. Mai puțin de la politicieni, mai mult de la noi.

Ce frumos că ai menționat asta, că ne face să ne simțim mai bine când oferim. O filosoafă vorbea despre faptul că ar trebui să avem toți șansa de a participa la societate, de a oferi și noi ceva, că asta ne face să ne simțim și noi parte din comunitate.

Absolut. Și îți oferă și un sentiment de demnitate în același timp, că poți și tu să faci ceva și să ajuți. Mai erau și alți specialiști care vorbeau despre asta, că sentimentul ăsta te ajută cumva și pe tine, să te simți mai bine, să te simți folositor. Adică mi se pare că e un sentiment primordial să simți că ești de ajutor în societate. Fie că e prietenul tău, fie că donezi pentru o cauză din puținul tău. E un sentiment de care ai nevoie. Cred că anulează mult din rușine și vinovăție.

Mulți dintre noi nu ne permitem viețile pe care le trăim - cum povesteai și tu în podcast, că ai spart banii puși deoparte ca să te păcălești că trăiești ca bogații. Și sunt curioasă dacă, documentând subiectul ăsta, discutând cu experți în domeniul financiar, te ajută în vreun fel experiența aia sau încă e greu să îți clădești educația asta financiară?

Măi, e greu de pus în aplicare. Pentru că iarăși e vorba de realitatea asta matematică versus realitatea emoțională. Că tu, dacă ai învățat niște lucruri în adolescență într-un an, îți ia la maturitate 5,10 ani să te dezveți – ce zicea Dani Sandu (sociolog) la un moment dat în interviu. Și e foarte greu, pentru că tu nu ai doar grija asta. Ai grija de-a te întreține, grija muncii, unii avem grija familiei și așa mai departe. Și mi se pare că e foarte greu să pui lucrurile astea în aplicare. Am învățat lucruri și nu doar acum, documentând podcastul. Am citit multe de-a lungul ultimilor ani. E foarte greu să le pui în aplicare.

Mi-am descărcat și eu o aplicație în care monitorizez cheltuielile și am avut o surpriză, să zic așa, în primul rând față de cât credeam că cheltuiesc. Adică eu am rămas în continuare cu ideea asta că într-o săptămână normală cheltuiesc vreo 200 - 300 de lei. Realitatea e că e dublu, aproape triplu. Și cumva mă super învinovățeam și am decis să îmi urmăresc toate cheltuielile, să văd cât și unde să duc.

Și într-adevăr era despre cum alegi supermarketul, despre faptul că atunci când ești obosit faci alegeri neinspirate și altele. E foarte greu să te confrunți cu ambele realități. Oricât vrei tu să strângi, uneori nici nu ai din ce, pentru că nu ai din ce. Și e vorba și de instabilitatea veniturilor, că una e să ai un loc de muncă stabil, care te plătește cu 4000 de lei – ceea ce oricum e mult sub cât are nevoie o singură persoană – dar alta e să faci 5.500 din trei părți, care sunt trei proiecte diferite care cer trei lucruri diferite, cu trei echipe diferite. Adică nici asta nu te ajută. Și dacă asta pune o presiune psihică și fizică pe tine, ia și lucrează cu asta când te duci la cumpărături. Sau când mă gândesc că nu mă plătesc la termen, trebuie să trag de ei. Mi-e rușine să le cer bani pentru care am muncit, că… mi-e rușine.

Nu e doar matematică. Da, trebuie să ai grijă, trebuie să-ți impui niște limite ca să supraviețuiești, dar nu e doar asta. Că uite, ziceai de vacanțe. Vrei să te mint? N-aș schimba nimic dacă aș putea da timpul înapoi. Da, mi-a fost greu după, poate a fost mai greu decât îmi amintesc eu acum. Dar am supraviețuit sub o formă sau alta și n-aș schimba asta.

De curând am avut un schimb de argumente cu cineva care a avut parte și de sărăcie, adică povestea că n-avea nici ce mânca. Ulterior, a avut un job foarte bine plătit, iar acum spune că îi era bine când era sărac, că atunci cînd ești sărac apreciezi mai mult ce ai. I-am spus că romantizează sărăcia, mai ales că o face din poziția omului care poate să aleagă – că are experiență pentru care s-ar plăti mult, are opțiuni. Tu ce părere ai de retorica asta cu săracii sunt mai fericiți?

Atunci când ești într-o poziție de privilegiu, chiar dacă ai trecut și tu prin perioade foarte dificile – să n-ai siguranța unui loc unde să pui capul pe pernă e teribil – cred că joacă un rol și romantizarea asta și faptul că e o martirizare acolo, știi? Adică eu am fost jos, știu cum e, acum am reușit să fiu mai bine, e meritul meu. De multe ori, ăsta e discursul și de multe ori asta e și realitatea. Dar e și mult noroc la mijloc.

Și e răsplata asta socială, tot ceva ce zicea Dani Sandu. Cât m-am chinuit eu și am pornit pe forțele proprii, am dat coate în stânga și în dreapta, merit puțin mai mult față de cel care le-a avut de-a gata. Cred că și asta e o chestie la care nu ne gândim și pe care nu o discutăm suficient. Și cred că e utopie să îmi imaginez că vom discuta în spațiul public sau să auzim de la politicieni.

Asta o simțeam și eu. Când l-am rugat pe Dani Sandu să îmi explice care e faza, eram foarte rușinată de sentimentul ăsta de superioritate pe care îl aveam, despre care eu credeam că nu are vreo bază reală. Și mi-a zis că nu, că are de-a face cu noțiunea asta de răsplată socială. Pentru că da, de multe ori te chinui mai mult ca unul care le are pe tavă. Și nu ți se pare corect, pentru că nu e corect. Și cred că și de aici poți să tragi concluzii de genul ăsta.

Altfel, da, sărăcia te înstrăinează, te alienează foarte tare pentru că nu ești parte din societate.

Apropo de asta, spuneai în primul episod, când vorbeai de fosta ta colegă de facultate, de Corina, că simțeai că nu are cum să înțeleagă bagajul de sărăcie cu care veneai tu de la Brăila la București. Și tocmai ai menționat că asta venea cu un sentiment de superioritate pentru tine, că ai trecut prin greu. Mai sunt oare și alte sentimente sau alte bariere care apar pot apărea între noi și ceilalți despre care credem lucrurile astea?

Cu siguranță. Și cred că vin și din individualismul ăsta care s-a tot perpetuat în ultimii ani, care nu ne mai face la fel de deschiși sau receptivi la poveștile celorlalți sau uneori ne face să le tratăm cu oarecare superficialitate.

Tu ai vorbit despre superioritate, dar mulți trăiesc și sentimentul de inferioritate când îi văd pe alții că au. Cum se explică acest sentiment?

Nu cred că am mai avut spațiu și pentru asta în episoadele de până acum, dar fix asta îl întrebasem pe Dani Sandu. De ce în relație cu oameni care au mai mult sau au la fel ca mine, dar nu au muncit la fel de mult și de greu pentru ce au, simt sentimentul ăsta de superioritate, în timp ce cu alte persoane îl simt pe ăla de inferioritate, că sunt mai proastă și mai săracă și mai nu știu cum. Mi-a zis că practic acolo e și dinamica asta de autoritate.

E o ierarhie acolo și da, evident, de multe ori intervine sentimentul ăsta și e absolut oribil. Adică eu una am renunțat la multe evenimente, întâlniri, din cauza sentimentului ăstuia. Că simțeam că n-am haine așa cum trebuie, că nu am ce căuta printre oamenii ăia. Evenimente la care mă invitaseră oamenii, cu care poate lucrasem și nu m-am dus pentru că mi-era rușine că nu aparțin. Și încă sufăr din cauza asta, ca mulți alții.

Apropo de asta – acum, că m-am întors în orașul natal, simt că trebuie să arăt bine pe stradă, să mă îmbrac frumos. Cum să ies așa? Eu am mai stat și la Paris, știe lumea că am stat și acolo, mă gândesc. Și chiar dacă sunt conștientă cât de nesănătoasă și învechită e gândirea asta, nu pot s-o înfrâng.

E foarte greu, mai ales că de multe ori sunt oameni pe care tu, de fapt, nu cauți să-i impresionezi în vreun fel. Dar așa, la repezeală, înainte să ieși, te gândești că ce o să zică? Păi uite, asta a stat 10 ani la București, tu ai stat nu știu cât la Paris, dar ce dracu ai făcut acolo, ai stat degeaba, n-ai făcut și tu niciun ban?

Revenind la podcast, primul episod a fost criticat pentru că nu era vorba despre sărăcia lucie. Cum i-ai răspunde oricărui om care crede că doar sărăcia extremă este cea despre care ar trebui să vorbim?

Cred că toate tipurile de sărăcie și precaritate sunt probleme despre care ar trebui să vorbim. În sărăcia asta extremă, ajungi uneori, după capul meu, după ce ai trecut prin celelalte. Eu am vrut să vorbesc despre lucrurile astea pentru că asta am trăit. Am vrut să vorbesc despre precaritatea și sărăcia asta relativă în care trăiesc, dacă nu mă înșel, mai mulți oameni decât trăiesc în sărăcie extremă. Asta nu înseamnă că sărăcia extremă e o fericire sau e mai ușoară decât sărăcia relativă. Nu e vorba despre asta. Ar trebui să fii cretin să crezi lucrul ăsta.

Dar sărăcia asta relativă și precaritatea în sine și toate sentimentele care vin la pachet e o realitate trăită de mult mai mulți oameni. Și eu am trăit-o și încă o trăiesc, la un alt nivel astăzi. Dar fix despre lucrurile astea am vrut să vorbesc, pentru că e ceva ce și eu am experimentat. Aș fi avut și eu nevoie când eram în liceu, în primii ani de facultate, în ultimii 10-15 ani, să fi auzit de la cineva lucrurile pe care încerc să le transmit acum, cu ajutorul altor oameni.

M-a durut orice critică a venit, că era primul episod, eu aveam alte griji.

În episodul 3 al podcastului, ai vorbit cu actorul și regizorul Andrei Șerban și despre problema locuirii. Deși suntem mulți care vorbim despre cum sunt prea mari chiriile, protestele pentru locuire decentă sau locuințe sociale sunt rare. Tu de ce crezi că nu ne adunăm să strigăm cu toții că ne mănâncă ficații locuirea?

Păi cred că nu ne mai permitem locuirea din cauza sărăciei din ultimii ani. Și nici măcar pentru asta nu mai ieșim. Adică câte proteste am mai văzut din 2017, 2018 încoace? Cred că oamenii s-au și obișnuit cu faptul că orice faci, nu se schimbă nimic. Și și-au arătat revolta la alegerile de anul trecut și de anul ăsta, mai ales la prezidențiale. Cred că nu mai au energie și vlagă să mai facă așa ceva. O dată, că nu mai au încredere și e o lipsă de orice soi de prospect de viață mai bună. Adică dacă tu ai și ieșit și ai votat cum ai votat, ai dat de înțeles că nu mai vrei status-quo-ul, sistemul de până acum, ce să-ți mai arăt? Asta e părerea mea, nu e bazată pe nicio statistică sau părere de specialist. Trebuie să ai grijă, până să ieși în stradă, de cum plătești facturi, ce mănânci și cum faci banii de chirie sau de întreținere.

E iarăși discuția despre banda mentală și cât îți ocupă sărăcia. Cum zice și Andrei Șerban în episodul 3, îți ocupă foarte mult timp, mai ales cum e munca în cultură. Dar lăsând asta la o parte, sărăcia în sine, ocupându-ți foarte multă bandă, tu nu mai ai timp de orice alte gânduri despre viitor, despre a protesta, despre o țară mai echitabilă, nu. Trebuie să ai un minim de confort să te gândești la asta.

Tot în episodul cu Andrei, Dani Sandu vorbește despre cum ne dăm sens din identificarea cu statutul nostru social. Și spune că sărăcia ultimelor decenii ne-a făcut să asociem identitatea, valoarea noastră cu banii pe care-i facem. Cu ce crezi că ar fi normal să ne identificăm, să ne asociem valoarea, dacă am fi trăit o tranziție mai ușoară la capitalism?

Păi cred că cu interesele pe care le avem, cu cine suntem noi intrinsec, cu hobby-urile pe care le avem, cu comunitatea sau comunitățile din care facem parte. Adică asta vedem, cum zicea și Dani Sandu, în societățile care au avut o tranziție mai lină sau care nu au fost sub același regim. Și au luat valoarea asta din cine sunt ei ca persoane și se vede: voluntariatul pe care îl fac la asociațiile care contează, cauzele care contează pentru ei. Hobby-uri, chestii. Adică noi nu avem timp de lucruri de genul ăsta. Noi, oamenii care se chinuie. E ultima grijă să fii un cetățean implicat, să ți se ceară să fii un cetățean implicat când nu îți oferă minimul de confort și tu ai grija zilei de mâine. Și după tot ei propagă ideea că e vina ta că nu ai. Un cerc vicios din păcate.

Mă gândeam la meseria noastră și la a altora – din domeniul cultural, de exemplu. Nici jurnaliștii, nici artiștii independenți nu prea fac bani în România. Tu te vezi făcând altceva, pe mai mulți bani decât faci în presă?

Am făcut multe lucruri. Chiar și în interiorul jurnalismului, să zic așa. Am editat cât am știut, am făcut și muncă administrativă, de HR, distribuție și așa mai departe. Adică nu știu doar să scriu. Dar oricât mi-ar plăcea doar să scriu, nu cred că mai sunt în punctul ăla. Adică, din păcate, va trebui să fac și altceva, cel puțin începând cu anul viitor. Oricât n-aș vrea, va fi nevoie de o schimbare ca să pot să mă întrețin mai sustenabil decât am făcut-o până acum. Și e heartbreaking.

Eu am stat pe gânduri după ce m-ai invitat să vorbesc pentru podcastul tău. Și până la urmă, după cum bine știi, nu am făcut-o pentru că mi-a fost rușine. Pentru că una e să scriu despre sărăcia familiei, care n-a fost din vina mea și alta e să vorbesc despre precaritatea cu care mă confrunt și la 35 de ani. Pentru că mi-e rușine. Și îi admir pe oamenii care s-au deschis în interviurile cu tine și pe tine. Cum crezi că m-ar ajuta să vorbesc despre asta, având în vedere cum simți că te ajută pe tine? Dacă te ajută.

Cred că a fost și un soi de disociere în efortul pe care l-am făcut în a scrie eseul și a încerca să fac seria asta. Adică eu am împărtășit niște lucruri și nici acum, în momentul ăsta, nu realizez că oamenii ăștia aud lucrurile astea despre mine și asociază o față cu traumele și problemele mele cu banii. Mă întâlnesc cu oameni care mă cunosc pe stradă sau la evenimente și mă gândesc: oare acum ei ca cine mă văd? Adică mă văd fata aia săracă de la Brăila? În capul meu, eu nu cred că ei mă asociază cu un jurnalist. Cred că mă asociază cu imaginea asta și încă nu știu nici eu. E o dilemă și pentru mine.

La eseu m-am gândit că oricum nu mă cunoaște nimeni, o să fie pur și simplu un material care o să-i ajute pe oameni să vadă niște lucruri explicit spuse și o să se regăsească în ele. Și după, m-a ajutat foarte mult valul de comentarii și reacții care au validat realitatea asta ca fiind și parte din realitatea lor. Sau cei care nu au experimentat-o și au zis că le-a deschis ochii, că se uită altfel la oamenii din jur.

M-a ajutat foarte mult să-mi ridice de pe piept bolovanul ăsta de rușine și sentimentul de a nu fi îndeajuns. Dar e foarte dificil și poate m-am și obișnuit vorbind despre asta și fiind puțin mai deschisă. Dar în același timp, și eu încă simt că multe lucruri nu le-am împărtășit din cauza sentimentului ăstuia. Adică am și eu niște limite, unele nu le-am spus decât celei mai apropiate prietene. Cred că trebuie să facem noi pace puțin cu niște lucruri înainte să le spunem.

Pe altele e bine să le dai afară pur și simplu. Dar cred că ideea asta că, oricât credem noi că am luat niște decizii greșite, nu le-am luat degeaba. Adică era pur și simplu cel mai mic rău. Atâta s-a putut cu resursele pe care le-am avut, că nu erau niște condiții ideale. În niște condiții ideale, într-o realitate utopică, sigur, banii sunt matematică, iei decizii de viață mai ușor și mai corect, dar nu trăim acolo. Trăim într-o lume în care trebuie să alegi răul cel mai mic când vine vorba de tot și nu te învață nimeni cum să le faci, oricât citești și oricât îi asculți pe alții. E greu. Abia aștept să devină mai ușor.

Și dacă ai zis și despre sentimentul ăsta de disociere, cum te-ai simțit să vorbești pe scenă, la Oamenii Dreptății, în fața a 1000 de oameni despre sărăcie?

Am avut foarte mari emoții. Nu-mi amintesc foarte mult. Știu că am citit ce am scris pe foaie, dar nu îmi amintesc tot momentul. Adică eram atât de emoționată încât am intrat, mi-am făcut numărul, să zic așa și am ieșit. Și așteptam să-i ascult pe ceilalți. Dar e iarăși sentimentul ăsta de disociere. Adică eu am spus foarte scurt că am crescut cum am crescut, cu gaze și lumină tăiate și toate lipsurile astea, dar m-am disociat. Adică sunt niște cuvinte, rareori când sunt eu singură și mă trigger-uiește ceva, îmi amintesc și cum s-a simțit. Dar le îngrop cumva. Nu pot să trăiesc în ele, că nu m-aș mai ridica dimineața din pat. Și cumva devin niște cuvinte pe care le citesc și uneori nu îmi dau seama neapărat cum aterizează la oameni, dacă ei se gândesc mai mult, mai intens, dacă încearcă să își imagineze. La eseu a fost mai greu atunci, că scriam și plângeam la unele pasaje și probabil ți s-a întâmplat și ție, amintindu-ți niște chestii mai visceral, că n-ai cum altfel. Adică nici nu vreau să zic că a devenit o poezie pe care o zic, doar că nu mai stau foarte mult acolo emoțional. Pur și simplu vreau să le arăt oamenilor ceva, să trăiască emoția. Eu nu vreau și nu pot să o mai trăiesc la fel. Dar da, a fost foarte emoționant și vulnerabil în același timp.

*

Te invit să vezi momentul emoționant al Andreei Vîlcu de pe scena Oamenii Dreptății, aici.

Pe curând!

Foto: Altcumva.ro