Era de fapt povestea noastră

Interviu cu Arjo, un actor din Bangladesh care încă speră că în România e mai bine

De câte ori mai construim un spectacol Oamenii Dreptății, căutăm să aducem la lumină subiecte prea puțin înțelese sau discutate în societate. În același timp, parte din conceptul formatului nostru de scenă e alternanța dintre momentele celor care urcă pe scenă cu povești personale și diferite forme de artă: teatru, film, stand up, muzică.

„Aici. Acolo. Nicăieri – The Romanian dream” este un spectacol ca o confesiune colectivă despre muncitorii migranți veniți din afara Europei — dar și despre noi, cei născuți mai aproape de idealul unei țări dezvoltate, care îi privim. Piesa este una experimentală și s-a desfășurat în septembrie și octombrie în sediul Centrului de Resurse Juridice, ca un spectacol de teatru-instalație de artă-muzeu-happening-escape room în care te imersezi din start nu ca spectator, ci ca protagonist; devii un livrator de mâncare abia sosit în România, ca mai apoi să vezi doi actori interpretând fragmente din viața unui muncitor migrant. Unul din ei este Arjo Shashankay, actor din Bangladesh și muncitor în România.

Pe scena spectacolului OD din 15 noiembrie îl vei vedea și pe Arjo, într-un fragment emoțional dintre „acasă” și „nicăieri”. Până atunci, te invităm să îl cunoști și aici.

1. În primul rând, aș dori să aflu câteva lucruri despre tine. Câți ani ai și de ce ai ales să vii în România?

Mă numesc Arjo Shashankay. Sunt cetățean din Bangladesh și practic religia sanatan (hindusă). Am 37 de ani. Am absolvit un masterat în filosofie la Universitatea Națională din Bangladesh și lucrez în domeniul teatrului. De la început am fost pasionat de actorie. Visam să-mi construiesc o carieră în domeniul divertismentului, dar din cauza anumitor obstacole, a trebuit să renunț la această decizie. Nu m-am putut adapta la niciun alt tip de muncă, actoria m-a atras întotdeauna. În Bangladesh, actorii nu sunt plătiți. Există teatre în aproape fiecare sat, oamenii iubesc foarte mult teatrul și joacă din pasiune, nu pentru bani. De asemenea, într-o producție joacă un număr mare de actori, aproximativ 50, așa că ar fi dificil să-i plătești pe toți. Am decis să plec în străinătate în parte pentru a mă îndepărta de actorie, deoarece aceasta nu mă lăsa să mă gândesc la alte locuri de muncă.

Cum am ales România? Într-o zi, o prietenă — Amily, mi-a povestit despre România și m-a întrebat dacă aș fi interesat să vin aici. Atunci am aflat pentru prima dată despre România: despre stilul de viață dezvoltat, mediul de lucru, stabilitatea economică. După ce m-am gândit la toate aceste lucruri, am decis să vin în România. Deși există multe țări în Europa, pentru mine România părea cea mai bună opțiune.

2. Ce fel de joburi ai avut de când ai emigrat din Bangladesh?

Am venit în România cu o viză de muncă ca croitor. Aveam deja experiență în acest domeniu, dar aici lucrurile n-au mers așa de ușor. Mai târziu, mi-am schimbat slujba. Următorul job a fost într-un restaurant. După aceea, m-am angajat prin intermediul unei agenții și am lucrat doi ani în Brașov ca operator de mașini CNC (produceam piese auto). În același timp, am continuat să caut locuri unde se desfășurau activități teatrale. Apoi mi-am schimbat din nou locul de muncă. În prezent, lucrez într-un depozit, unde mă ocup de imprimarea tricourilor. Este un loc de muncă bun, iar colegii mei sunt drăguți. Sunt recunoscător că am acest loc de muncă, pentru că acum am o viață mai bună decât în Bangladesh.

3. Povestește-mi despre experiența ta în actorie în Bangladesh – în ce oraș ai lucrat și în ce fel de teatre ai jucat acolo?

În Bangladesh există teatre în aproape fiecare oraș și sat. 350 de teatre formează o federație de teatre, există două astfel de grupuri în Bangladesh. Grupul meu se numește „Niravaran Theatre” și este afiliat Teatrului Național din Bangladesh. Grupul a fost fondat pe 18 august 2007, sub îndrumarea dr. Anan Zaman (profesor asociat, Departamentul de Artă Dramatică și Teatru, Universitatea Jahangirnagar). Cuvântul Niravaran înseamnă „fără artificialitate externă” sau „pur în întregime”. Sunt mândru să fiu unul dintre membrii fondatori ai grupului. Este o organizație afiliată Federației Teatrului de Grup din Bangladesh și membru al Gram Theatre.

Până în prezent, grupul a pus în scenă în mod regulat peste 20 de piese de teatru și a realizat diverse lucrări experimentale. Pe lângă actorie, am lucrat ca asistent de regie și mai târziu am regizat mai multe piese de teatru. Dintre piesele pe care le-am regizat, țin neapărat să menționez Biloy Gatha, Songpala, Mohuya Pala, Bioscope, Putulnach și Shadow Drama.

În afara grupului meu, aș menționa în special piesa Shikhondi Kotha de Rangpur Natyakendra. Piesa a fost scrisă de Dr. Anan Zaman și regizată de mine și mi-a adus recunoașterea ca regizor. Piesa a fost foarte apreciată atât în Bangladesh, cât și în străinătate.

4. De ce ai devenit actor? Și ce îți place cel mai mult la meseria de actor?

Într-o singură viață, experimentez multe feluri de vieți. Când joc pe scenă, absorb personajul în mine. Pe scenă, uneori devin rege, alteori om de rând, alteori polițist, alteori hoț. Toate aceste experiențe ale unor vieți diferite pot fi trăite într-o singură viață numai prin actorie.

Dacă aș fi cântăreț sau dansator, aș putea fi doar asta. Dar actoria este o combinație de muzică, dans, recitare, totul împreună. De aceea, actoria este ceea ce iubesc cel mai mult. Ea oferă plenitudinea tuturor vieților într-o singură viață.

În plus, cred că nu există o modalitate mai bună decât actoria pentru a educa societatea. În comparație cu alte mijloace, cred că actoria are cea mai mare putere de a influența oamenii.

5. Ai emigrat singur sau ai avut vreun prieten sau membru al familiei cu tine?

Am venit singur în România. Nu am niciun prieten sau membru al familiei aici. Însă erau mulți alți bengalezi ca mine care călătoreau și ei spre România. I-am văzut în avion.

6. Cum au fost primele luni aici pentru tine?

După ce am venit în România, m-am simțit ca și cum mi-aș fi îndeplinit visul. Totul aici părea diferit, în special arhitectura caselor. Drumurile erau largi și curate. Un lucru care mi-a plăcut foarte mult a fost faptul că oamenii respectă regulile de circulație. Aerul este curat, cerul este senin, iar peste tot sunt parcuri și locuri de joacă.

Oamenii ne priveau adesea cu surprindere – probabil că nu mai văzuseră străini în zona lor până atunci. Uneori mă chemau să fac poze. Deoarece port turban, mă întrebau dacă sunt indian. Când le spuneam că sunt din Bangladesh, mulți dintre ei plecau fără să spună nimic. Unii mă întrebau despre țara mea. Aceste experiențe mi s-au părut ciudate, dar și destul de plăcute.

7. Cum a fost procesul de integrare pentru tine? Te simți integrat?

După ce am venit în România, am vrut să vorbesc cu localnicii și să-mi fac prieteni. Dar problema era limba și că nu ne puteam înțelege. Așa că nu aveam prieteni sau pe cineva cu care să vorbesc. Oamenii ne vedeau de obicei doar ca pe niște nou-veniți sau muncitori străini. Ori de câte ori mă simțeam foarte obosit, mă duceam să stau în parc și să privesc oamenii din jurul meu. Veneau cu familiile sau prietenii. Îmi aminteam de prietenii mei, ieșirile noastre în grup, discuțiile și zgomotul scenei de teatru. Mi-era dor de toate acestea, dar nu puteam face nimic. Din cauza diferenței de fus orar, nu puteam vorbi cum trebuie cu prietenii sau familia de acasă. Îmi doream foarte mult să am și aici niște prieteni, să ies cu ei, să ne distrăm și să ne bucurăm împreună de petreceri. Îmi doream asta foarte mult.

Nu mă simt încă integrat, dar de când am început să lucrez la acest proiect teatral am început să învăț limba, cultura. Acum am câțiva prieteni. Sper să fiu mai integrat în viitor.

8. Este prima piesă în care joci de când ai venit în România? Dacă da, cum te simți să te întorci la teatru?

Da, este prima mea piesă. Când mă duceam la spectacole la Teatrul Național sau la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov, mă gândeam la zilele mele de teatru de acasă. Îmi imaginam cum ar fi să joc și aici.

În ziua în care am primit un telefon de la regizoarea Crista Bilciu, nu mi-a venit să cred. Faptul că o regizoare europeană m-ar suna să joc în piesa ei mi se părea ceva de neimaginat. Când s-a întâmplat, m-am simțit ca o pasăre liberă care zboară fără teamă pe cerul albastru. A fost ca și cum m-aș fi regăsit, descoperind o nouă identitate în mine, una pe care o pierdusem în lupta mecanică a vieții. Teatrul european este o lume nouă pentru mine și vreau să-i explorez fiecare colț.

9. Crezi că perioada în care nu ai jucat te-a afectat în vreun fel?

Da, eram distrus mental. După muncă, nu aveam cum să-mi petrec timpul așa cum voiam. Voiam foarte mult să mă alătur unei organizații culturale. Dar, deoarece lucram în trei schimburi, nu puteam să mă sincronizez cu programul lor. Nici nu găseam o astfel de organizație în apropiere. Am găsit una, dar era închisă pentru vacanța de vară. După ce m-am mutat, am pierdut legătura cu ei. Am început să mă simt ca un fel de robot.

10. Ai avut vreodată un rol bazat pe fapte reale înainte de a o cunoaște pe Crista și echipa ei?

Da. Profesorul meu, dr. Anan Zaman, a regizat piesa „Balika o Ekti Swarnapashom Bherar Natya” (Fata și oaia cu lână de aur) la Singair Government College, la invitația directorului Nuruddin. Piesa s-a bazat pe informații culese în urma unei cercetări de teren în satul Golaidanga despre Războiul de Eliberare din Bangladesh din 1971. Am jucat două roluri în ea, cel al unui tată care este prins de armata pakistaneză împreună cu fiica sa și torturat, și cel al naratorului.

Dar niciodată nu am jucat un rol atât de apropiat de ziua de azi și de propria mea situație. Piesa noastră „Aici. Acolo. Nicăieri”, scrisă și regizată de Crista Bilciu, vorbește despre situația migranților din țări non-UE care lucrează în România. Spectacolul se desfășoară într-o casă istorică din centrul Bucureștiului, în 15 camere dispuse pe patru etaje. Publicul explorează aceste camere pe cont propriu, purtând o geantă galbenă de livrări și o lanternă UV, care îi ajută să citească informațiile de pe pereți, scrise cu vopsea fluorescentă; în aceste camere există instalații de artă și actori care interacționează cu publicul, iar apoi ajung în sala de teatru, unde eu, cu ajutorul colegei mele române, actrița Anda Saltelechi, spun povestea migranților.

11. Cum te simți să ai un rol care vorbește despre realitatea a sute de mii de migranți?

La început, m-am dus acolo doar pentru a juca, pentru a întâlni oameni din teatru, pentru a discuta cu ei. După ce am ascultat scenariul, am simțit că era de fapt povestea noastră. Nu am avut nevoie de nicio pregătire specială; a trebuit doar să întruchipez personajul din interiorul meu. Deoarece nu înțeleg limba română și nici engleza nu mi-e foarte bună, am apelat la ajutorul regizorului și al organizației pentru scenariu. În interior, simțeam o oarecare teamă, că poate jucam într-o piesă sau spuneam replici care mi-ar fi putut cauza mai târziu probleme legale. Deoarece sunt nou în lumea teatrului european, această teamă sau ezitare era firească. Dar faptul că am putut reprezenta mii de oameni pe scenă m-a făcut să mă simt mândru.

12. Ce îți place la rolul tău din această piesă?

Mi-a plăcut foarte mult întreaga experiență. Eu și colega mea Anda Saltelechi suntem două persoane din două țări diferite, cu două limbi diferite, dar din aceeași lume artistică. Când ne-am spus replicile, a trebuit să avem încredere completă unul în altul. Eu nu știu română, Anda nu știe bengaleză și totuși am reușit să jucăm întreaga piesă fără cusur, de la început până la sfârșit. A fost o senzație extraordinară. Totul a fost posibil datorită viziunii regizoarei. A fost prima mea piesă jucată într-un mix de trei limbi.

13. Care este un subiect despre care consideri că este important să se discute în legătură cu statutul de imigrant? Ce crezi că este important ca românii să știe despre persoanele care vin aici pentru un salariu mai bun?

Că noi, migranții, suntem și noi ființe umane, cu sentimente și vise. Când venim aici, în România, în Europa, credem că aceasta este țara visurilor noastre și că aici totul este bine. Credem că aici regulile sunt corecte, că nu există corupție și că oamenii sunt cinstiți, prietenoși și amabili. Și prima noastră experiență aici nu este, de obicei, una bună. Pentru că suntem oameni încrezători, suntem ușor exploatați de companiile care ne folosesc. Când venim, prima noastră companie crede uneori că cumpără niște mașini sau roboți, crede că nu avem emoții, sentimente sau familie. Noi doar muncim. Apasă butonul pentru a începe lucrul și apoi apasă butonul pentru a opri lucrul. Ne folosesc. Dar noi venim aici pentru o viață mai bună, la fel cum românii vor o viață mai bună pentru ei înșiși. Și nu suntem doar muncitori, venim cu obiceiurile, tradițiile și cultura noastră. Aducem aici o parte din lumea noastră de acasă și vrem să o integrăm aici. Vrem să ne facem prieteni aici, să înțelegem această societate, să facem parte din ea. Cred că ambele lumi sunt îmbogățite dacă coabităm.

14. Ai fost vreodată în vacanță în Bangladesh de când ai venit? Şi ce faci pentru a nu-ți fi atât de dor de casă? Cât de des vorbești cu cei de acasă?

Nu, încă nu am plecat acasă în vacanță. Când mi-e dor de casă, vorbesc cu ei prin apeluri video. De obicei, tatăl meu mă sună în fiecare zi, dar nu reușim să vorbim întotdeauna. Uneori din cauza diferenței de fus orar, alteori pentru că sunt ocupat sau pentru că mă sună în timpul programului de lucru și nu pot răspunde.

Tatăl meu a suferit un accident vascular cerebral în timpul pandemiei de COVID și a rămas paralizat. De obicei, el este cel care sună, dar eu vorbesc mai mult cu mama. Am și două nepoate și un nepot, vorbim, ne povestim și ne jucăm puțin în timpul apelurilor. Vorbesc și cu prietenii mei uneori, dar nu la fel de des ca înainte.

15. Ți-ai făcut prieteni aici? Cât de importantă este prietenia pentru tine?

Locuiesc în România de trei ani și jumătate și, înainte de acest proiect teatral, nu mi-am făcut niciun prieten. Viața pare incompletă fără prieteni. În momentele de furie, tristețe sau iubire am nevoie de un prieten. Sub soarele fierbinte, cerul înnorat, vântul furtunos sau lumina lunii vreau un prieten alături de mine. Un prieten este ca cel mai bun medicament care poate spăla instantaneu toată oboseala. Pentru a învăța despre România, educația și cultura ei și pentru a avea pe cineva care să mă susțină în momentele dificile un prieten este cu adevărat necesar.

16. Te-ai simțit vreodată singur aici? Te simți singur acum?

M-am simțit singur de multe, multe ori. Când sunt sărbători aici, mi-aș dori să am prieteni ca să pot merge și eu cu ei să mergem în diferite locuri, să ne distrăm și să petrecem împreună. Acum, cred că fiecare artist și membru al echipei implicat în această piesă este prietenul meu – și ei mă consideră și pe mine prietenul lor. Mă bucur să știu că, dacă am vreodată nevoie de ajutor sau sfaturi, am pe cineva cu care să vorbesc: echipa mea de teatru, oamenii de la Centrul de Resurse Juridice (o organizație non-guvernamentală românească care luptă pentru drepturile omului). Sper că, după publicarea acestui interviu, numărul prietenilor mei va crește și mai mult.

*

Dacă vrei să-l cunoști pe Arjo, te așteptăm sâmbătă, 15 noiembrie, de la ora 19:00, în Aula Politehnicii la Oamenii Dreptății 2025 București — un storytelling show în care timp de două ore se succed pe scenă povești spuse de profesioniști din justiție, jurnaliști, activiști și artiști. Unele sunt eseuri, altele mini-documentare video, fragmente de teatru, plus muzică live și alte surprize. Scopul e să întâlnim publicul cu situații reale care să creeze emoție, empatie și să dea curajul celor din sală să se implice în situații în care văd nedreptate: în comunitățile în care trăiesc, la școală, la birou, acasă. Biletele sunt pe Eventbook.ro.