La mulți ani de dreptate
Ce frumos ar fi să avem mai mult timp între sfârșitul unui an și începutul altuia. Timp în care să stăm pur și simplu, să ne uităm la pașii care ne-au adus până aici, să ne mângâiem rănile încă deschise, să visăm cu ochii deschiși și să nu se mai grăbească realitatea să ne taie speranțele, din rădăcini.
Însă iar nu-i așa. Anul a început cu știri crunte la nivel internațional, iar în România viața continuă să fie tot mai grea, mai ales pentru cei care n-au plase de siguranță și care sunt loviți din plin de măsurile de austeritate.
Pentru prima ediție din 2026 a newsletterului, i-am rugat pe câțiva din oamenii pe care îi admir să scrie despre nedreptățile pe care le-ar vrea uitate în noul an. Te invit să le descoperi speranțele și mâhnirea:
O dorință pentru toți
Citesc știri, uneori le scriu, și atunci când nu fac asta, îmi vine să protestez. Mă vizualizez aruncând furie în mijlocul străzii pentru fiecare nedreptate care se întâmplă zilnic: doi copii au fost călcați cu mașina și șoferul a fugit de la locul accidentului; o femeie a născut pe bordura din fața spitalului; un muncitor asiatic a fost găsit mort; mii de copii cresc cu părinții plecați la muncă în străinătate; zeci de oameni ajung în spital în urma unor accidente de muncă, acasă sau peste granițe; România continuă să îngroape cei mai mulți oameni morți în accidente auto. Încă un femicid. Și încă unul. Și încă unul.
Mă aud cum urlu până când mi se usucă gâtul că nu mai vreau să moară oameni cu zile, că nu mai vreau să trec pe lângă oameni fără adăpost și asta să fie normal, că nu mai vreau să aleg între nihilism, cinism și naivitate ca să am suflu să merg mai departe de aici. Nu pot alege doar o nedreptate pe care aș dori-o dispărută în 2026, așa că arunc în Univers dorința unei lumi mai drepte, pentru toți.
(Andrada Lăutaru, jurnalistă independentă)
Dreptul la copilărie offline și la educație
Drept. Ne-drept. Unele drumuri par îngrozitor de întortocheate și greoaie. Cum văd eu de fapt nedreptatea? Să te fi născut într-o familie care de generații se chinuie în lipsuri de tot felul, o familie în care viața i-a înăsprit pe toți, din care statistic e incredibil de greu (spre imposibil) să răzbați, să găsești alt curs. Dreptate sau nedreptate? Lucrurile sunt așa cum sunt și încerc de câțiva ani să scap de impulsurile astea de salvator – cine sunt eu să salvez pe cineva? Nu salvez pe nimeni. Nici măcar pe mine. Cel mult acum însoțesc pe drumul lor, pentru o scurtă perioadă, o mână de copii. Dacă voi avea vreun impact în viața lor, dacă-și vor aminti cândva de figura blândă a unei învățătoare cu care s-au întâlnit, s-au jucat, au cântat, mă voi bucura. Dar asta e tot.
Ce nedreptate aș vrea să nu mai existe anul viitor?
E nedrept să le fie furată copiilor copilăria (și posibilitatea unei dezvoltări sănătoase) de către tehnologie. Mi-aș dori să apară în 2026 o setare standard în fiecare telefon, care să aibă recunoaștere facială și să nu permită accesul nelimitat și nefiltrat pentru cei sub 18 ani. O setare care să-i oblige pe copii să lase telefonul jos. Să regăsească bucuria jocului liber, a inventatului de povești, a căutatului și fabricatului de jucării, a plictiselii, a întrebărilor obsesive către adulții din jur, a conexiunilor cu oameni în carne și oase.
E nedrept să te joci de-a educația și reformele-formele-fără-fond și să nu adresezi problemele esențiale ale sistemului. Aș vrea să aibă și copiii din mediul rural cu adevărat dreptul la educație. Fără clase simultane, cu profesori bine formați, cu resurse și biblioteci, cu profesori de sprijin pentru cerințe educaționale speciale, cu acces la lumea largă – nu doar prin tiktok.
E nedrept cum a devenit profesorul țap ispășitor pentru toate neajunsurile sistemului educațional. Cu o baghetă magică aș vrea ca toți cei care-și doresc să fie profesori să o facă cu bucurie, fără să se gândească la salarii mici, la navetă (pe care, dacă n-ai mașină, n-ai cum să o faci uneori), la părinții copiilor (care știu mai bine cum trebuie făcută predarea), la birocrație, la lipsa unui sistem de suport emoțional și profesional. Și cei care sunt profesori din inerție și care nu-și mai găsesc locul în sistem, care nu mai văd în copii șansa și speranța unui viitor mai bun, să-și găsească o altă bucurie și un alt drum, care să-i facă din nou fericiți.
(Cristina Bodnărescu, actriță, lucrătoare culturală și învățătoare în mediul rural)
Școală pentru toți
În 2026 mi-aș dori ca accesul la educație să nu mai fie o loterie. Mi-aș dori ca adulții să înceteze să mai vorbească despre copii și să înceapă să-i vadă cu adevărat. Să recunoască faptul că mulți sunt lăsați în urmă nu din lipsă de potențial, ci din lipsă de interes, timp și curaj de a schimba sistemul.
Mi-aș dori ca „educația centrată pe copil” să nu mai fie o expresie confortabilă, folosită în strategii și prezentări, ci o practică reală, care se vede în decizii, bugete și priorități.
Fiecare copil are potențial. Ce nu e garantat este dacă adulții vor avea curajul să nu-l irosească.
(Anca Sandu, fostă președintă Asociația Casa Bună)
*
Mi-aș dori ca, începând de anul viitor, niciun copil să nu mai fie respins la grădiniță sau la școală pentru că este rom.
Nu mai vreau școli care aleg copiii „potriviți” și îi resping pe ceilalți.
Mi-aș dori ca segregarea să nu mai fie tolerată sau ascunsă sub pretexte administrative, ci recunoscută și sancționată.
Nu mai vreau directori care spun „nu mai avem loc” când vor să spună „nu vrem romi”.
Vreau ca legea să fie aplicată, nu negociată.
Mi-aș dori ca niciun copil să nu mai crească la marginea orașului — nici în colibe, nici în clase separate, nici în tăcere, nici în sisteme care îl exclud.
(Claudia Costea, președintă a Asociației Pirita Children)
Avem nevoie de investiții în sportul de masă
„La cum arată azi lucrurile, Hagi, Balaci și Dobrin nu ar mai fi fost fotbaliști.” Bucata asta de discuție avută acum mai mulți ani cu un antrenor de copii mi-a rămas în minte. Fotbalul avea faima de joc al tuturor; chiar și cei mai săraci copii îl practicau, fără cine știe ce costuri, la cluburile interesate de cei mai talentați, nu doar de cei mai bogați din cartier. Azi, un părinte trebuie să scoată din buzunar câteva sute bune de lei pe lună ca să își înscrie copilul la o școală de fotbal. Pentru mulți e o sumă prea mare.
Sărăcia e un fenomen care alungă școlile de fotbal din cartierele cele mai vulnerabile ale orașelor României. Observația antrenorului se vede și în teren. În 2024, de exemplu, din peste 50 de școli de fotbal care activau în București, în sectorul 5 se găseau doar trei. Motivul? Este zona cu cele mai sărace (dar și cele mai tinere) cartiere din oraș: Rahova și Ferentari. În lipsa subvențiilor sau a altor forme de finanțare, fotbalul juvenil „se duce” după părinții care își permit taxele de care școlile au nevoie ca să supraviețuiască. Cei săraci se descurcă dacă pot, dar mai scump și la distanțe mari de casă. Dacă nu își permit, pot să joace pe stradă, printre mașini sau pe vreun maidan insalubru nerevendicat încă de subdezvoltarea imobiliară. E nedrept.
Din păcate, problema nu e doar a viitorului sportului profesionist. O țară se poate descurca foarte bine fără mari vedete. Cu oameni tot mai bolnavi, în schimb, va fi mult mai greu, iar inegalitățile sportive acolo se vor resimți cel mai tare. Lucrurile se pot îndrepta ușor. În ultimii 15 ani, țara noastră a cheltuit peste un miliard de euro pe stadioane mari a căror utilitate este, de multe ori, discutabilă. Dacă am începe, în 2026, să îndreptăm o parte din banii ăștia către sportul de masă, lucrurile ar putea arăta ceva mai bine.
(Andrei Mihail, doctor în sociologie și lector universitar dr. la SNSPA)
Justiție socială și femei protejate
1. Austeritate = profundă nedreptate față de cei și cele obligate să se confrunte cu sărăcia și lipsa de drepturi sociale vitale. Vreau un 2026 în care să nu ni se mai spună că austeritatea e soluția salvatoare pentru deficitul bugetar. Impozitarea progresivă este soluția de reducere a deficitului. Taxarea marelui capital este soluția salvatoare. Justiție socială pentru persoanele cu dizabilități, pentru mamele minore, pentru cei care trăiesc cu 2547 de lei pe lună – salariul minim net!
2. În 2025, numărul femicidelor a ajuns la 59. Femeile mor cu ordine de protecție de care nimănui nu-i pasă. Femeile mor împușcate în cartiere rezidențiale, arse pe câmp, târâte de mașini, în fața copiilor care duc cu ei trauma unei dispariții cumplite. Nedreptatea acestor morți este sistemică. Pentru că violența împotriva corpurilor feminizate e structurală. Pentru că fără educație împotriva violenței și abuzului, femicidele nu se vor opri. Femicidele nu se vor topi.
(Mihaela Michailov, dramaturgă și cofondatoare Replika)
„Să nu ne mai prefacem că avem de toate”
În 2026 visez la o programă la limba română care să apropie elevii de liceu de lectură și să le vorbească despre realități în care se pot regăsi.
În 2026 visez ca femeile să fie crezute, nu chestionate. Să fie auzite, nu ignorate. Visez la asumarea responsabilității autorităților pentru neputința de a le ține în siguranță. Visez la legi aplicate cu rigurozitate împotriva violenței domestice si de gen. Visez că societatea prioritizează viața victimelor. Că măsurile de mai sus sunt însoțite de o schimbare profundă si pe termen lung – așadar, visez că vom introduce educația de gen în școli, de care cu toții avem nevoie.
Și oricât de comun ar suna, visez la pace, la cât mai puțină suferință și la o lume fără fascism.
Pentru 2026, măcar în România, vreau să nu ne mai prefacem că avem de toate. Visez înseamnă că trebuie să începem să le cerem ferm și să le construim.
(Loredana Dumitrescu, dramaturgă, cofondatoare Zi.Ne de Vâlcea, formatoare educațională)
Tu ce nedreptăți ai vrea să nu mai existe începând cu acest an?
Pe curând!