Mama mică este iar sora mare

interviu cu jurnalista Laura Popa despre cum e să scrii povești personale

La PressOne, unde e redactor șef adjunct, Laura Popa scrie despre energie, fonduri europene, corupție și alte teme mari care ne ating pe toți.

La Oamenii Dreptății, Laura vine cu o poveste personală care i-a marcat viața. O poveste ca o ușă deschisă spre o bucată din viața surorii ei mai mici, Ioana Corina, care nu poate avea o viață independentă la 20 de ani din cauza unei dizabilități.

Eu i-am ascultat povestea în cadrul atelierului Povestitorii. M-au franjurat amintirile de când Laura era mama mică, dar sfârșitul m-a lipit cu blândețea pe care o are în litere și-n voce. De-asta am ales, în ajun de spectacol, să fac un interviu cu ea despre procesul scrierii acestei povești, dar și despre cum vede importanța de-a ne vulnerabiliza și-a da din casă povești care vorbesc și pentru alții.

Sunt curioasă cum e pentru tine să scrii o poveste personală, având în vedere că de obicei te ocupi de scris despre necazurile din această țară. Cum ai simțit procesul scrierii poveștii despre sora ta, față de scrisul și editarea articolelor de presă?

A fost o ieșire dintr-o zonă de confort, din rutina de zi cu zi de scriere, chiar dacă nimic din ceea ce facem nu e neapărat zonă de confort când ești jurnalist. A plecat din exercițiul de la atelierul Povestitorii, în care am ieșit să ne plimbăm și să povestim ceva timp de 20 de minute, fără să avem niciun fel de reacție, fără să îl întrerupem pe celălalt. Și se pare că asta a fost chestia pe care am simțit să i-o împărtășesc persoanei cu care mă plimbam. Iar în momentul în care a trebuit să și scriem, povestea Corinei a fost prima la care m-am gândit și pe care am putut să o pun pe hârtie.

E o poveste și în spatele motivului pentru care am ales să-i dau numele Corina. Soră-mea are numele Ioana Corina. La școală, unde s-a petrecut episodul pe care îl spun în povestea mea de la Oamenii Dreptății, i se spunea Corina, ca să poată să fie identificată față de restul Ioanelor. Și atât de traumatizant a fost pentru ea ce s-a întâmplat acolo, încât a ales să nu i se mai spună niciodată Corina. Și coincidența e că și învățătoarea care a săvârșit acel episod de discriminare se numește Corina. Și ea și-a dezvoltat o aversiune foarte puternică față de numele ăsta, încât la un moment dat avea niște somatizări foarte puternice când își auzea propriul nume. Și am decis cumva să-i dau numele de Corina, să închid ciclul acelui episod traumatizant.

Am început la un moment dat să scriu viața Corinei din perspectiva mea, de parcă nu voi avea oportunitatea să-i povestesc ei propria viață. Cum a ajuns până într-un punct, cât de mult mi-am dorit să am o soră, cât de mult s-au chinuit ai mei până să vină. Și asta îmi doream să fie poate prima carte pe care o s-o scriu vreodată. Hei, Ioana, hai să-ți povestesc propria ta viață până în punctul în care ai devenit conștientă de ea. Și acum i-am zis Ioana, vezi? Dar asta nu s-a întâmplat. Și cred că asta a fost așa, un tribut. Probabil era o chestie care stătea în mine de mai demult.

Și ca să revin și la întrebarea ta, e diferit, dar în același timp folosești aceleași instrumente. E scrisul, sunt cuvintele, sunt interiorizări pe care le ai, sunt raportări în afara persoanei pe care le ai, legat de subiectul respectiv. Pentru că da, Ioana Corina este sora mea, însă în același timp ea face parte dintr-o categorie pe care statul – nu știu dacă alege cu bună știință să o ignore – dar prin rezultatele statului, ajunge să fie ignorată și ținută departe de niște oportunități pe care poate alții le iau de bune.

Pentru ea e foarte complicat să inițieze o relație de prietenie, spre exemplu. Și suferă în momentul de față, când are 20 de ani și i s-a terminat ciclul de studii, că nu mai are unde să se ducă. Acum s-ar putea, dacă nu suntem atenți, să ajungă să sufere de o formă de izolare socială, pentru că nu mai are interacțiuni recurente, cum ar fi mersul la școală de zi cu zi. Și aici statul nu prea intervine. Ok, are șomaj, sunt 200 de lei pe care îi primește pe lună și are certificat de handicap – pentru că noi nici asta nu am fost în stare să remediem, să nu mai zicem handicap, să-i zicem dizabilitate. Și pe baza certificatului primește 80 de lei. Se presupune că ea e o persoană independentă, care ar trebui să se descurce pe lună cu 280 de lei, în contextul în care nu poate să meargă singură până la un presupus job, dacă ar fi. Sunt niște lucruri pe care statul, în cazul Corinei și în cazul categoriilor defavorizate din care face parte, nu le observă, nu acționează concret astfel încât să schimbe ceva și alte persoane care vin din urmă să aibă o situație mai bună.

Îți dorești ca povestea ei să miște o rotiță undeva? Sau mai degrabă ești cinică?

Sunt foarte cinică. Nouă ne-a fost foarte complicat să schimbăm și școala în momentul în care ea a trecut prin episodul de discriminare, marginalizare, teroare. Adică să-i spui unui copil care nu prea înțelege cu ce se luptă că ar trebui să mănânci pe hol și să îl scoți pe hol, că acolo mănâncă copiii nebuni, e ceva greu, e ceva ce nu poți să schimbi neapărat printr-o politică publică. E ceva ce ai putea poate să prevezi dacă ai avea educație privind dizabilitatea și cum să te raportezi la persoanele cu dizabilitate. Ăsta e un lucru care se face în timp. Nouă ne-a fost foarte complicat când am vrut să schimbăm școala, pentru că era începutul semestrului. Nu voia nimeni s-o primească. Și pentru că o, dar e dificil de lucrat cu ea. Noi avem, nu știu, 30 de copii. Cum am putea să mai luăm pe altcineva? Pentru că, pentru că. Și țin minte că s-au dus ai mei pe la vreo patru școli înainte de a găsi-o pe cea în care a fost. A trebuit să repete anul.

Au fost niște lucruri pe care nu le-am previzionat și care nu cred că se pot schimba cu povestea mea, oricât de puternică sau emoțională ar fi. Sunt niște lucruri pe care statul trebuie să le vadă, să coboare la firul ierbii și să stea o săptămână cu o persoană cu dizabilitate, să vadă toate greutățile prin care trece și poate atunci să.... ceva, nu știu, dar nu mă aștept.

Dacă m-a învățat ceva toată experiența celor 20 de ani cu Corina, este să nu mă aștept ca un singur lucru să schimbe ceva. E nevoie de foarte multe alte lucruri care să vină și să conlucreze și să ajungi la o schimbare de un fel sau altul. Mi-ar plăcea ca povestea, în schimb, să trezească ceva în toți oamenii sau în majoritatea oamenilor care o vor asculta. Să plece poate un pic mai sensibili la problematica asta, atâta tot. Ăsta este cel mai mare lucru pe care pot să mi-l doresc, de fapt.

Noi n-am putut să schimbăm lucruri nici în interiorul familiei noastre, familia extinsă, să înlăturăm privirile mai puțin plăcute când vine vorba de Corina, darămite la nivel de întreaga societate sau actori politici.

Și pe tine cum simți că te ajută acum că ai scris povestea chiar și așa, pe scurt?

Eu mai mult ca sigur am niște – nu le-aș zice traume – dar am și eu niște chestii nebăgate în seamă acolo când vine vorba de Corina și de cei 20 de ani pe care i-am petrecut împreună în diverse episoade. Că, inevitabil, provenind dintr-o familie care nu-și permitea foarte multe lucruri, până la un punct, în momentul în care Corina a împlinit doi ani, mama a trebuit să se întoarcă la muncă și să închidă concediul de maternitate – cu toate că probabil nu i-ar fi stricat o perioadă mai lungă de stat acasă cu Corina.

Ea a avut prima internare în spital la șapte luni. După, a avut deplasări constante; pentru că, pe lângă dizabilitatea ei motorie, are și niște probleme medicale care vin la pachet cu diagnosticul pe care îl are. Și a fost o bună perioadă de timp pe drumuri între medici, ca să găsească cea mai bună modalitate de a trata ceea ce are ea. După cei doi ani în care maică-mea a fost în concediu postnatal, am devenit cumva mama mică. Așa mă și striga prin casă la un moment dat, pentru că am preluat o bună parte din sarcini și a trebuit să fac, nu să stau să mă gândesc de cum mă simt făcând ceea ce fac și n-aș zice că a fost un episod de o, mă fac eu bine cu mine prin scrierea acestei povești. Mai degrabă am dat glas și la ceva ce simt ca o nedreptate.

Din fericire, episodul acela de nedreptate este foarte bine interiorizat și nu îl mai privesc cu furia din momentul respectiv. Nu mai simt nevoia să – e un cuvânt mare, dar nu mai simt nevoia de răzbunare – nu mai simt nevoia de detaliere. Pot să mă uit la el ca la un tablou și să zic: în colțul din stânga e lucrul ăsta, în colțul din dreapta e ăsta și să-l prezint ca atare. Poate dacă o să sap la un moment dat mai adânc în tot ce înseamnă interacțiunea mea și relația mea cu soră-mea, atunci poate o să privesc cu alți ochi, cu alte emoții, cu alte sentimente ce scriu. Mi-am dat seama aseară, spre exemplu, în timp ce căutam prin pozele cu Ioana Corina, faptul că noi nu avem foarte multe poze.

Pentru o foarte bună bucată de timp, interacțiunea noastră a fost foarte funcțională. De aici și ce ți-am zis mai devreme, faptul că eram o mamă, adică n-am învățat neapărat să am o relație de soră-soră cu ea. Descoperim asta acum, când sunt la distanță și ce n-are curaj sau dorință să vorbească cu maică-mea, îmi zice mie. Și simt că abia acum ajungem să construim o relație de soră mai mare - soră mai mică, în niște condiții diferite, și poate nu neapărat optime, dar asta e.

Revenind la întrebare, m-a ajutat să îmi dau seama că unele lucruri sunt foarte bine plasate într-un context și pot să le privesc ok, la altele nici n-am apucat să mă uit. Cum ar fi momentul în care a făcut o criză de epilepsie la grădiniță, momentul în care s-au primit niște diagnostice peste alte diagnostice și tot așa. Încă mai sunt foarte multe episoade care nu s-au transformat într-un tablou ușor de privit în ceea ce o privește pe ea.

Nu știu neapărat dacă scrisul va fi cea mai bună formă de a privi aceste lucruri, dar poate voi putea la un moment dat, când o să le interiorizez și când o să le discut poate și cu ea, poate cu mama. Că n-am discutat niciodată, spre exemplu, de care a fost impactul în familie. Onest, așa, să stăm la masă și să vorbim despre cum ne-a făcut să ne simțim asta și ce impact a avut asupra noastră. Poate dacă se va întâmpla asta, voi ieși și voi avea alte răspunsuri pentru mine.

Nu știu cum și cât ai editat povestea față de cum o știu eu, dar atunci când am auzit-o, n-am auzit diagnosticul și eram curioasă dacă ai făcut asta intenționat. Dacă nu vrei să vorbești despre un singur diagnostic, pentru că nu e despre asta, e despre dizabilitate în general și despre cum se raportează ceilalți la dizabilitate.

Diagnosticul nu e complicat, dar nu e ușor de pronunțat. Soră-mea are neurofibromatoză și e o afecțiune care se transmite pe cale genetică. Am aflat odată cu multiplele teste pe care le-a făcut. Se traduce prin posibilitatea apariției de tumori oriunde în corp. Și inevitabil vine la pachet și cu un deficit de intelect. Și sunt stadii diferite. Sunt persoane care pot trăi o viață independentă și sunt persoane ca Ioana, care nu pot. Acum n-am cum să nu mă întreb cum ar fi fost să fi avut acces la alți părinți, mai puțin închiși, în ideea în care se întrebau: dacă eu, sora ei, am ieșit cum sunt, de ce ea n-a ieșit la fel ca mine? A fost o poveste, o poezie pe care am tot auzit-o de-a lungul timpului. Poate dacă ar fi fost multe alte lucruri schimbate, Corina ar fi fost în alt stadiu acum. Dar poate dacă nu ar fi avut acces nici la resursele astea, ar fi fost și mai rău.

Așadar, am ales să nu zic diagnosticul ei pentru că e greu de înțeles și e un termen medical care nu spune nimic despre cine e Corina și cum arată o zi din viața ei. Adică sunt multe alte lucruri care îți spun cine e ea și greutățile cu care se confruntă, decât un termen medical pe care nu știu câți îl înțeleg. Nici în versiunea poveștii pe care o spun sâmbătă nu am pus diagnosticul.

Legat tot de povești personale – tu și partenerul tău ați avut un podcast despre relații. Și eu am dat foarte mult din casă la viața mea. De fapt, cred că am scris mai multe povești personale decât jurnalism, așa că sunt curioasă cum e pentru tine, de ce crezi că e important să te vulnerabilizezi și să îți spui povestea? Și cum speri să îi ajute și pe alții când tu te deschizi?

Oh, my God, nu sunt singură. A mai trecut cineva prin asta! Asta e chestia pe care o simt în momentul în care citesc povești personale. Că altfel ajungi să te lipești, să creezi o conexiune cu o poveste. Mai ales în momentul în care simți că există niște punți între tine și persoana respectivă. Și aici o să-l aduc în discuție pe scriitorul meu preferat, care este Stephen King, care are această abilitate de a transpune omul în toate poveștile pe care le scrie, de a transpune toate tumulturile oamenilor într-un mod în care zici că face psihologie. Te disecă cineva acolo, cam la nivelul ăla e. Și cred că nu e carte de-ale lui Stephen King pe care să nu o fi citit, în care să nu simt asta. Și ce uman, ce ușor de înțeles! Ce ușor să mă ții captivă acolo și să citesc și mai departe, să fiu curioasă și să investesc în niște personaje despre care altfel nu mi-ar fi păsat absolut deloc. Asta e foarte valoros. În momentul în care citești ceva personal, începe să-ți pese de niște oameni, de niște personaje cu care altfel poate nu ai interacționa.

Și legat de podcast, tot din principiul ăsta am plecat. Eu și Andrei discutăm foarte mult. Nu știu dacă e normal, dar să evităm cuvântul cu N. Nu știu dacă e ceva tipic, dar vorbim foarte mult oricând, oriunde, despre toate lucrurile. Și am zis: hai să punem o cameră în fața noastră, în timp ce vorbim despre toate lucrurile care ne interesează pe noi, că s-ar putea poate să-i intereseze și pe alții. Sau poate în situațiile în care am fost noi au ajuns și alte persoane și nu știu că nu sunt singure. Nu am vrut să dăm sfaturi, pentru că nu suntem în măsură. Doar am povestit prin ce am trecut noi, sperând că poate asta îi va ajuta și pe alții să se simtă mai puțin singuri în a trece prin toate lucrurile complicate pe care le presupune o relație. Pentru că am plecat de la principiul ok, poate toată lumea învață la școală cât fac 2+2, dar când ajungi mare, nimeni nu te învață cum să te descurci într-o relație de cuplu după ce te-ai îndrăgostit și după ce a trecut toată perioada aia de lună de miere pe care cu toții o idealizăm.

E foarte mult lucru într-o relație astfel încât să funcționeze. Eu și Andrei am intrat în terapie de cuplu la vreo opt luni după ce am intrat în relație, pentru că ne-am dat seama de la început că avem niște puncte sensibile pe care, ghici ce? Călcam amândoi unul la celălalt. Și am zis bă, noi vrem să funcționăm, dar vrem să funcționăm într-un cadru ok. Cum facem asta? Păi nu prea știm. Păi ok, hai să cerem ajutor. Și așa am început terapia și după am zis ok, hai să povestim în primul rând. Și dacă mai sunt și alți oameni care simt că spunem ceva cu care ei rezonează, foarte bine.

Ai teamă de expunere sau de ridicol când scrii sau spui o poveste personală unui public?

Da, e teamă de ridicol, de a se râde de mine, de a fi judecată. Și de a spune ceva greșit. Am plecat de acasă cu un pachet bogat de ce nu se face și ce n-ar trebui să se întâmple. Și asta mi-a marcat modul în care mă poziționez legat de foarte multe lucruri, plecând de la podcast la povestea de acum, la jobul meu în presă, că de foarte multe ori la început mi-a fost teamă. Dacă am greșit, dacă am scris ceva greșit acolo? Și ajungeam să verific iar și iar și iar.

Eu am venit la facultate în București cu gândul ăsta: să greșești e rău, încearcă să faci lucrurile cât mai bine, de preferat din prima, astfel încât să nu încerci și să nu pierzi timpul cu același lucru. Nu știu cum am depășit și sunt foarte multe lucruri pe care încă nu le-am depășit. Adică și acum, în momentul în care fac ceva, vine o voce de undeva și-mi zice bă, da ești sigură că e ok? Nu mai bine verifici tu încă o dată? Dar ești sigură că ai tu dreptul să spui lucrul ăsta și să ieși cu povestea asta sau să ieși cu cine ești tu, să îți dai cu părerea despre asta? Spre exemplu, asta m-a ținut departe o bună bucată de vreme și cred că în continuare mă ține departe din a scrie opinii. Chiar dacă, spre exemplu, stăpânesc un domeniu tehnic din care am scris foarte multe articole, îmi vine foarte greu să scriu ceva care nu este bazat pe fapte și atât.

Cred că m-am ascuns o bună bucată de vreme din frica de cine sunt eu să îmi dau cu părerea? Și le-am rezolvat o parte din ele prin terapie, prin expunere. Nu o să scapi niciodată de frica de avion decât mergând din ce în ce mai mult. Spre exemplu, nici ce se întâmplă acum – eu pe scenă, în fața a o mulțime de oameni, nu e deloc în zona mea de lucruri pe care le-aș face cu lejeritate. O să-mi fie super frică, o să-mi tremure genunchii, o să am pulsul la 180. Dar data viitoare o să am pulsul 175 și tot așa. Și poate la un moment dat o să devină un pic mai ușor.

De ce crezi că i-ar prinde bine cuiva să vină la spectacolul Oamenii Dreptății?

Uite, am scris o opinie în PressOne. Acum realizez că am scris o opinie despre asta. Și a întrebat cineva în secțiunea de comentarii de ce comercializați suferința oamenilor.

Cred că oricine are de gând să vină la spectacol ar trebui să o facă pentru a vedea cum să vorbești despre dizabilitate, despre marginalizare, despre subiecte care ne marchează viața de zi cu zi.

Cum lucrurile astea se pot face fără a arăta cu degetul, fără a stigmatiza și mai tare și păstrând demnitatea unor categorii de persoane și a unor realități cu care poate noi nu ne intersectăm, dar despre care avem preconcepții. Și cred că spectacolul ăsta fix asta face. Demontează aceste preconcepții și îți arată că se poate vorbi și în alt fel – cu demnitate, curaj, stăpânire de sine. Cred că e important să înveți lucrurile astea la prima mână, astfel încât atunci când te mai lovești undeva de ele, pe Facebook poate, să nu mai arunci cu certitudinile tale. Și până la urmă e ceva drăguț. De ce să nu faci asta într-o zi de sâmbătă în care mai mult ca sigur va ploua?

Și știind o parte din poveștile care se vor auzi, știu că vor pleca oamenii de acolo cu un dram de bă, hai că nu e chiar atât de nasoală viața.

(Fotografiile au fost făcute în cadrul atelierului Povestitorii, de Bogdan Mihai Mocanu, pe care îl găsiți pe altcumva.ro)

***

Hai la spectacol sâmbătă, în Aula Politehnicii din București, de la ora 19:00, să auzi povestea Ioanei Corina și multe altele care-ți vor ajunge la suflet. Găsești bilete aici.

Pe curând!