Nedreptatea poate fi combustibil pentru schimbare

Pe Laura Popa o cunoști din presă și din una din edițiile trecute ale acestui newsletter, în care am discutat despre povestea scrisă de ea pentru Oamenii Dreptății – un text pe cât de gingaș, pe atât de cutremurător, despre sora ei mai mică care trăiește cu un diagnostic greu. În ediția aceasta, am rugat-o să ne spună cum a fost experiența din lumina reflectoarelor.

La fel ca pe Laura și povestitorii din ediția precedentă a newsletterului, și pe Cristina Praz am rugat-o să ne scrie câteva gânduri după spectacol. Cristina este expert în comunicare și în egalitate de gen la Centru Filia. Pentru Oamenii Dreptății a scris despre o tabără pentru băieți și bărbați tineri menită să contracareze valul de extremă dreaptă și de masculinitate toxică care-i înghite pe tot mai mulți. Dacă nu ai fost în sală sau vrei să o reasculți, găsești povestea Cristinei și pe canalul de YouTube Oamenii Dreptății, aici.

„Un semn de eliberare”

(Laura Popa pe scena OD. Foto: altcumva.ro)

Îmi amintesc momentul în care Doru m-a întrebat dacă vreau să fac parte din spectacol. Îmi bătea inima în tâmple și mă gândeam doar la cum mă va orbi lumina de pe-o scenă necunoscută, în timp ce eu nu mai știam să vorbesc. Mi-am zis atunci că, dacă accept, o să mă pregătesc în fiecare zi, să iasă cât mai bine.

Dar viața, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, a râs de mine și planul făcut atunci a rămas doar asta, un plan. Am citit de câteva ori textul în săptămâna de dinainte și cam aia a fost. Am respectat, însă, regula de aur: să-ți înveți finalul. Îmi amintesc că-n dimineața zilei de sâmbătă, îl fredonam ca pe un refren în timp ce mă spălam pe păr.

Mai mult ca orice, a contat incredibil de mult faptul că a fost și Corina acolo cu mine. Asta pentru că eu am fost doar mesagerul ei. M-a rupt în două când mi-a zis că are emoții și ea. Nu mă gândisem deloc la asta, la faptul că, pentru prima dată, urma să retrăiască un episod traumatizant. Și nu oricum, alături de alți 999 de oameni.

Nu știu sigur cum a trecut timpul până la momentul meu, atât de prinsă am fost de ce vedeam și auzeam. Ceea ce a fost minunat, că n-am avut prea mult spațiu liber să mă gândesc la ce urmează. Iar în culise îmi amintesc doar că am făcut două genuflexiuni, să pompez ghidat niște adrenalină, și cam aia a fost.

Cert e că momentul meu s-a terminat abia când am ajuns înapoi pe scaun și am văzut-o pe Corina plângând. Am luat asta ca pe un semn de eliberare. „Gata, a scos din ea și ultima bucată dureroasă cu privire la cele întâmplate”, mi-am zis atunci.

Eu am avut nevoie de asta. Am avut nevoie de-o seară în care să aud povești despre cum nedreptatea nu e doar un bau-bau care ne paralizează sau ne înfurie. Și că poate fi combustibil pentru schimbare. Doar că e nevoie de mulți care să lucrăm în aceeași direcție. Cu asta rămân după spectacol. Și poate și cu bucuria că a durut mai puțin decât mă așteptam.

(Laura Popa, jurnalistă și redactor-șef adjunct la PressOne)

„Cu furie și blândețe, așa cum putem”

(Cristina Praz pe scena OD. Foto: altcumva.ro)

Textul scris pentru Oamenii Dreptății a venit și ca un răspuns la întrebări și contradicții interne pe care le aveam.

În ultimul an de muncă m-am tot întrebat cum diminuăm prăpastia dintre noi, accentuată enorm de fascismul care tot crește. Am decis, alături de colegele mele, că este nevoie să implicăm și să sensibilizăm mai mult bărbații, în special pe cei tineri. Am început să lucrăm la o cercetare reprezentativă națională și am organizat și o tabără feministă de masculinitate.

Am învățat multe, însă în același timp am continuat să mă întreb dacă e locul meu, al nostru ca activiste feministe, să facem asta. Poveștile noastre, ale femeilor, încă nu sunt crezute și ascultate. Încă trebuie să ne facem loc în această societate, iar în același timp tot noi să creăm spații sigure pentru bărbați.

Să spun toate aceste gânduri pe o scenă, în fața a 1000 de oameni, a fost un act vulnerabil în sine, dar care mi-a adus și multă putere. Putere să transmit statului că educația pentru egalitate de gen nu e un moft inventat de feministe, ci o nevoie urgentă pentru a preveni violența și femicidele.

Nu știu cât de clar este răspunsul, nici pentru mine, nici pentru oamenii care m-au ascultat, însă știu că orice persoană care înțelege că feminismul este pentru toată lumea, este un câștig și un pas mai aproape de o societate echitabilă, în care nu trăim în frică. Cred puternic că în fața urii care a dominat societatea în ultimul an cel mai bun răspuns este solidaritatea și blândețea. Că avem nevoie să ne ascultăm, să fim vulnerabili și onești pentru a construi o lume în care alegem respectul și dialogul.

Violența pe bază de gen și femicidul sunt probleme sistemice care nu se vor rezolva de pe azi pe mâine, și nici brusc, printr-o tabără pentru bărbații tineri. Dar fiecare pas, fiecare discuție, fiecare mod prin care ne implicăm și tragem la răspundere autoritățile înseamnă că suntem mai aproape de a preveni și combate aceste probleme.

Munca activistă și de sensibilizare pe teme atât de grele îți arată, uneori, partea cea mai rea a oamenilor, ura și violență. E copleșitoare și uneori îți răpește orice speranță pentru bine, te face să te simți singură și neputincioasă. Să aud atâtea povești ale unor oameni care fac bine și care se implică, dar și să fiu ascultată, la rândul meu, m-a făcut să îmi regăsesc speranța.

Mi-am încheiat povestea cu următorul fragment: Mi-aș dori să nu mă simt singură în fața unui sistem atât de mare și să nu simt responsabilitatea pentru relele din lume pe umerii mei. Să criticăm împreună sistemul, să ne folosim vocea. Cu furie și blândețe, așa cum putem. Să spunem. Să ascultăm. Să învățăm. Să dăm mai departe.

Sala plină și oamenii care au venit după la mine m-au făcut să simt că suntem mulți care ne vom folosi vocea, vom asculta și vom da mai departe.

P.S. Faptul că Theo și Gabi, doi dintre bărbații din tabără, au călătorit ore multe pentru a veni și a asculta povestea mea îmi spune că ceva am făcut bine. 💖

(Cristina Praz, expertă în comunicare și egalitate de gen la Centrul FILIA)

***

Pe curând!