Oameni suntem, povești avem

dar cum le spunem?

O experiență care m-a format. Despre asta trebuie să povestesc într-o plimbare cu un om cu care am vorbit prima dată ieri, dar pe care-l știu demult, Codru Vrabie – el își spune muncitor la buna guvernare și protecția drepturilor și libertăților, dar e un fel modest de a se prezenta. Încerc să nu mă gândesc la toate lucrurile importante pe care le face, ca să nu mă intimidez și să mă pot concentra pe exercițiul „Empathy walk” . E una din activitățile din atelierul Povestitorii, organizat de Oamenii Dreptății, unde învățăm cum să scriem povești despre (ne)dreptate. Nu oricum, ci pentru a le spune într-o zi pe o scenă. Între colegii mei sunt avocați, activiști, un medic, o jurnalistă.

Ce avem de făcut în „plimbarea empatiei”? Pași mici, în perechi de câte doi/două, în timp ce vorbim. Pe rând. Foarte pe rând, adică cine ascultă nu pune întrebări, nu zice nimic. 20 de minute are fiecare pentru a fi povestitor, respectiv ascultător tăcut. Mi se pare foarte greu să pun degetul pe o singură experiență care m-a format. La mine-n cap e vraiște. Toate traumele se bat pe locul întâi. Chiar nu-mi amintesc nimic mai puțin trist? Îl rog pe Codru să înceapă.

Facem dreapta pe strada Popa Petre, unde se ține atelierul. Iar dreapta, pe sub copaci mari, stânga și ne oprim în mijlocul unei intersecții însorite. Codru povestește, cu pauze lungi între unele cuvinte, despre experiența lui formatoare. Eu abia pot să tac. Încalc regula cu câte un uau șoptit, îhâm, ok. Sprâncenele-mi sunt mai mult ridicate, noroc că ne plimbăm umăr la umăr și că nu-mi vede fața. Sună cronometrul, gata povestea lui. Când au trecut 20 de minute?

Eu tot nu știu de unde să apuc experiența formatoare, așa că mă duc la-nceputuri, în copilărie și adolescență, apoi sar la regretele maturității. Fac slalom printre poveștile mele cele mai grele și cred că-l cocoșez pe Codru cu tristețe, dar nu mă pot opri. Vorbesc repede, înghesui cuvintele unele într-altele. Hazul de necaz nu iese, ba chiar îmi tremură vocea ca înainte să mă destram. El ascultă calm, fără să-i scape vreo interjecție și doar liniștea lui mă ajută să nu mă trântesc pe jos și să plâng. Cel mai tare mă supără realizarea că spun aceleași povești de mulți ani. Iar m-am grăbit să mă mint ca sunt vindecată. El nu aude asta, doar îi mulțumesc că a fost acolo să le audă pe restul. Codru mă privește senin și îmi topește teama că am fost prea mult.

Înapoi pe strada Popa Petre, în ciuda vortexului emoțional pe care tocmai l-am trăit, mă simt ușoară și recunoscătoare. Uitasem ce bine e să povestesc unui om pe care nu prea îl cunosc, fără teamă că sunt judecată, iar faptul că am avut 20 de minute în care doar mi s-a dat spațiu se simte ca ceva foarte prețios. La feedback-ul exercițiului, suntem întrebați cum a fost să ascultăm fără să zicem nimic. Ușor nu a fost la nimeni. Unii n-am reușit să tăcem, dar toți ne-am conectat cum nu ne imaginam că s-ar putea cu o zi înainte, când eram o adunătură de necunoscuți într-un cerc. Ceva s-a schimbat. Fiecare duce acum câte o poveste ca un secret al altcuiva de aici.

În a doua parte a zilei, avem doi invitați care au vorbit anul trecut pe scena Oamenii Dreptății: Florin Râșteiu, jurnalist de investigație și Maria Zavate, visual designer. Ne povestesc cum a fost pentru ei să fie povestitori în fața a sute de oameni și dau detalii din culisele poveștilor, dar și din viețile lor. Aflăm că Florin are o pasiune pentru primarul Negoiță (deocamdată) și că e mare fan Liverpool. Eu mă mir ce firesc e jurnalistul acesta foarte tânăr, care zguduie sectoarele Bucureștiului ca un cutremur pe care-l simt cei care fură și mint pe bani publici. Maria povestește că încă nu are un final fericit pentru povestea cu vecinul și autoritățile care n-o ajută să se simtă în siguranță. Între discuțiile despre cum încearcă să rezolve nedreptăți, mai aflăm și că amândoi au fost copleșiți de emoție în zilele dinaintea spectacolului.

Pleacă invitații, lumina se mută iar pe noi. În noi, mai precis. Diana Ghindă – trainer, coach și creatoare de comunități – ne propune un exercițiu de scriere ca-n jurnale, ghidat de niște întrebări la care nu-i ușor de răspuns. Privește-te de la mare distanță, ca din avion. Ce faci? Ce încerci să faci / să construiești în această etapă a călătoriei tale profesionale și personale? Nu știu. Simt că mă răscolește confuzia, dar noroc că mă ajută vocea caldă a Dianei, care ne amintește că nu e obligatoriu exercițiul, la fel ca toate din atelier. Vreau să scriu, dar simt că nu o pot face ca-n jurnal, nu acum. O să-mi pun toate întrebările astea bune când o să fiu singură cu-n pahar de vin.

Zile de poveste

Îl știu de vreo 15 ani pe Cristian Lupșa, jurnalist și nu numai. Un pic am apucat să lucrăm împreună pentru DOR. Mi-era dor să-l aud vorbind, explicând, să-l văd cât de atent ascultă. E a treia zi în camera cu lumină rece și oameni calzi.

Îmi închid ochii și caut o amintire legată de mâncare. Vizualizez unde, când, cu cine eram, ce se întâmpla atunci în viața mea. Ăsta e unul din exercițiile propuse de Cristi. Am găsit amintirea? La scris cu noi! Avem 5 minute.

Ne citim unii altora amintirile și Cristi ne întreabă ce-am auzit, despre ce-au fost poveștile noastre. Dorul de bunicii care nu mai sunt și mămăligile lor. Borcane de zacuscă pe care bătea soarele și așa se năștea liniștea. Cârnați-simbol al iubirii încă nedeclarate. O vacanță după demisie, într-un restaurant grecesc. O pizza mâncată cu părinții, după plecarea din casa lor. Și multe altele. În cinci minute, toți am reușit să plecăm de la o amintire despre mâncare și să scriem despre altceva din viețile noastre bogate în sentimente puternice – de la iubire la dor, libertate sau doliu.

În următoarele ore și zile, Cristi ne-a mai vorbit despre importanța de-a scrie povești din lumea noastră cu scopul de-a oferi și niște oxitocină, nu doar cortizol, celor care le află. Și ne-a oferit multe alte unelte cu care să legăm o poveste de dat mai departe (vă invit să-l citiți aici pe Cristi, unde scrie despre lumea jurnalismului și-a puterii poveștilor).

Și-apoi a urmat munca la textele pe care le-am șlefuit din prima duminică a atelierului până-n ultima. După șase zile adunate pe Popa Petre 4, fiecare dintre noi a scris despre o nedreptate pe care o trăim sau o cunoaștem.

Am scris despre visul de-a face o școală într-un cartier care înglobează prea multe probleme pe metru pătrat. Despre cum se simt ura și ignoranța când ai altă orientare sexuală. Despre frustrarea de-a avea degeaba dreptate în fața unei instanțe nepregătite. Despre întoarcerea acasă, unde credeai că nu vrei să mai trăiești vreodată. Despre cum resimte o soră mai mare discriminarea sistemică a surorii ei mai mici. Despre cum e să fii feministă și să înveți bărbații să se conecteze la sentimentele lor. Despre cum e să visezi la dreptate în timp ce observi ce strâmbă e lumea în care îți crești fiica. Despre cum se simte să construiești viitorul în care nu ne mai dăm foc la planetă. Despre cum numărăm pașii pe care-i avem de făcut spre un nou obiectiv, în timp ce uităm să mulțumim pentru pașii pe care i-am făcut deja. Și despre altele pe care sper să le citiți sau să le auziți de pe o scenă. Eu am scris despre ciudata prietenie dintre mine și o fetiță care încă nu trebuie să știe câte nedreptăți trăiește.

În total, 14 povești pe care le-am editat împreună și pe care le-am citit și altora într-un spectacol intim, în mansarda de pe Popa Petre 4. Fiecare dintre noi a putut să aducă pe cineva drag. Eu am adus-o pe prietena mea Andrada Lăutaru, jurnalistă și ea, care mi-a adus un fir de floarea soarelui și care s-a bucurat că erau șervețele la îndemână în timpul lecturilor.

*

Au trecut mai bine de două săptămâni de la spectacolul din mansardă când scriu rândurile astea. M-am dezmeticit greu din beția emoțiilor pe care le-am învins și-am putut astfel să citesc povestea meșterită cu Povestitorii. Totul, datorită lui Doru Toma, Cristi Lupșa, Codru Vrabie, Diana Ghindă și celor care mi-au fost colegi în prima generație de Povestitori de la Oamenii Dreptății.

Acum sunt înapoi în Călimănești, orașul în care un atelier de croșetat povești îmi părea o idee extraterestră până să m-așez în cerc cu atâția necunoscuți. Acum sunt mult mai încrezătoare că se poate și aici, la fel ca-n orice loc. Oameni suntem, deci povești avem.

Până când o să-mi fac eu curaj să organizez un atelier de scris povești – sau o să vină Povestitorii și aici, te invit la București, la spectacolul Oamenii Dreptății de pe 15 noiembrie. Pe scenă vor fi și câțiva dintre colegii mei de atelier. Printre ei, Ovidiu Calapod și Ana Mocanu. Ovidiu e medic gastroenterolog și un foarte bun scriitor. El va povesti despre cum se simte să fii cel care dă diagnosticul medical – și despre importanța de-a păstra umanitatea în relație cu fiecare pacient.

Ana are doar 23 de ani și tocmai a devenit directoare executivă la Funky Citizens. La Oamenii Dreptății o să povestească despre cum statul abandonează cetățenii pierduți în anii tranziției și cum eșuează să creeze punți de dezvoltare economică pentru ei, dintr-o perspectivă foarte, foarte personală. Ia-ți șervețele la tine.

Pe curând!