„Orice cântec e despre o rezolvare”
Interviu cu Paul Tihan
Paul Tihan scrie versuri pentru muzică din clasa a VI-a. La 27 de ani a fost pe scena Oamenii Dreptății — unde, alături de trupa lui, ne-a dat fiori din muzică și din cuvinte. Pentru această ediție a newsletter-ului, am decis să-l cunoaștem mai bine. Am vorbit de la distanță– el din Fălticeni, unde s-a născut și unde locuiește acum, iar eu din București, unde am venit musafir.
OD: Urmărești știrile?
Eu sunt un om care nu ține să fie neapărat ancorat în ceea ce se întâmplă politic, mai ales artistic. Însă sunt de părere că tot ceea ce se întâmplă va avea anumite urmări și noi, ca artiști, prin metodele prin care putem schimba anumite lucruri, de ce să nu o facem? Și de aceea simt că noi, cei care facem artă, avem o datorie de a fi sinceri. Cred că astea sunt gândurile pe care le pot spune referitor la ceea ce se întâmplă astăzi. Adică noi trebuie să nu ne ascundem după deget și să spunem lucrurilor pe nume așa cum putem noi, dar sunt de părere că aspectul politic nu ar trebui să intervină clar în desfășurarea activității unui artist.
OD: De ce?
Cred că fiecare artist are decizia lui de a milita verbal și prin cântece, și prin social media spre o anumită direcție sau nu. Mi se pare corect în ambele variante, dar nu cred că e ceva necesar neapărat.
OD: Am vrut să vorbesc un pic despre asta și pentru că, din ce am citit, una din trupele care te-au inspirat este Luna Amară și ei au un mesaj politic destul de clar dintotdeauna.
Aici cred că ține de stilistica și estetica unui act muzical. Ei, de când au început formația, au avut această latură politică, aceste cântece puse cu punctul pe i și țintite către anumiți oameni sau anumite valuri de lucruri ce se întâmplau atunci și se tot întâmplă.
OD: Ce te îngrijorează?
Îngrijorător poate fi faptul că există destul de multe lucruri care ne pun ziduri nouă, celor care scriem, care facem lucruri creative. În același timp, cred că ideea de speranță e conturată mai mult în felul nostru de a fi: mult mai autentici și mai sinceri. Suntem nevoiți să punem punctul pe i și să nu ne mai ascundem după anumite forme pe care vrea oarecum proiectul nostru să le prindă. Cred că ține doar de faptul de a fi mai sincer și mai autentic. Asta cred că este. Adică, dacă acum 5 ani era în regulă să nu fii neapărat foarte autentic sau muzica ta nu trebuia să spună prea multe lucruri sau să le spună într-o formă mai săracă, acum simt că asta este oarecum un punct foarte clar pe care noi trebuie să-l îndeplinim.
OD: Mai am o întrebare legată de ce a spus o autoare americană, Toni Morrison, care mi-a plăcut foarte mult. Și vreau să te întreb cum ajung la tine cuvintele ei. Citez: „Acesta este momentul în care artiștii se apucă de treabă”, referindu-se la perioadele de criză, de tensiune. „Nu e timp pentru disperare, nu e loc pentru autocompătimire. Nu e nevoie de tăcere, nu e loc pentru frică. Vorbim, scriem, folosim limbajul. Așa se vindecă civilizațiile”.
Da, sunt de părere că este destul de adevărată, în ideea în care într-un prim nivel al scrisului, al artei scopul este mai mult de a satisface egoul pe care îl ai, de a îndeplini acolo niște checkbox-uri. Însă cu cât oamenii care te ascultă sunt tot mai mulți și se agață tot mai mult de muzica ta, scopul pe care îl ai, adică criza ta interioară - că vrei să spui anumite lucruri - în primul rând o faci pentru tine. Când scrii un cântec, îl scrii pentru tine, nu pentru altcineva. Însă următorul pas, să spunem, este atunci când muzica ta poate fi țintită spre o problemă actuală. Și de-asta cred că e mare adevăr în citatul autoarei și chiar de curând am realizat aspectul ăsta, acum cam un an. Chiar dacă eu scriam și înainte cântece despre anumite lucruri, dar le scriam oarecum tot pentru mine. Dar acum simt că muzica poate avea alte proporții când este țintită.
OD: Vorbeai la un moment dat despre felul în care tu scrii, care e mai degrabă intuitiv. Și eu scriu la fel când scriu poezii. Nu știu, parcă îmi sunt mult mai dragi cele care au plecat dintr-o intuiție și habar n-am cum au început, cum s-au terminat. Doar au apărut. Da, nu e o întrebare, doar am simțit să fac acest comentariu.
Se poate întâmpla și așa, și așa. Adică e bine pentru cei care fac asta să experimenteze. Adică poți cădea și în bula asta că începi să scrii despre lucruri și după te trezești că acele două-trei strofe de fapt nu au un subiect clar. Și chiar dacă ție îți plac acele câteva strofe, îți dai seama că ți-e greu să le frângi și rămân acolo doar niște strofe care nu ajung să fie într-un cântec sau să fie o poezie terminată.
Deci uneori este bine, când începi să scrii, să te gândești oarecum care ar putea fi și direcțiile. Adică asta poate fi ghidat și de intuiția pe care o ai și ce cuvinte îți vin, expresii, fraze și așa mai departe. Dar simt că tot ar trebui să aibă oarecum un numitor comun după ceva timp.
OD: În concertul de la de la Oamenii Dreptății ai cântat și această piesă care are un vers superb: pentru orice gând de război e o pană ce mângâie, doar stai și ascultă. Tu cum reușești să stai să asculți când nu e bine în tine?
Cred că multe dintre cântecele pe care le scriu sunt cumva și cântece care să mă ambiționeze - în ideea în care eu, când am scris cântecul ăla, nu reușeam întru totul să simt asta. Dar când cântecul ăsta a devenit tot mai adevărat și s-a întâmplat, m-a luat așa pe sus. Și, după ceva timp, a căpătat întru totul sens pentru mine. Adică echilibrul și mângâierea sunt chestii pentru care milităm toți, probabil zilnic. Ne iese, nu ne iese, important este că lupta aia există și fiecare zi poate fi oarecum o nouă șansă pentru a schimba acel lucru.
OD: Citești poezie?
În prezent nu prea citesc poezie. Am citit în trecut destul de multă poezie. Îmi pare rău că nu citesc poezie, dar nu am fost niciodată un om care să citească mult. Știu că asta este oarecum în contradictoriu.
OD: Și eu sufăr de chestia asta.
Da? Adică un task chiar este să citesc zilnic. Și mă lupt cumva cu chestia asta. Dar uite, e bine acum că am spus-o. Nu știu, poate era o chestie pe care o ascundeam, pentru că nu cred că e firesc. Dar, cum am spus și în răspunsul de mai devreme, e bine să existe o nouă zi în care să încerc să fac chestia asta.
OD: Nici mie nu mi-e ușor să recunosc că scriu mai mult decît citesc. Mulțumesc de deschidere. Spuneai într-un interviu că pentru tine scrisul e un proces terapeutic. Oare poți explica ce înseamnă chestia asta unui om care încă n-a încercat să scrie?
Eu cred că aici se referă cumva, poate la mai multe lucruri. De exemplu, în trecut mai practicam o activitate în care construiam. De exemplu, eu mi-am făcut patul, mesele, mi-am făcut niște scaune din lemn. Era o activitate pe care o îndrăgeam. Faptul că eu stăteam și tăiam la un lemn și îl dădeam cu lac și așa mai departe era ceva terapeutic. Adică îmi puneam câteva ore, ascultam niște muzică și eram cu mine. Iar referitor la scris - eu din clasa a șasea m-am apucat de scris și mi-am luat prima chitară. Bine, atunci nu știam eu ce înseamnă asta, dar era ca o nevoie să revin, să iau chitara în brațe și să fredonez gânduri, versuri. În primă fază așa se întâmpla. Adică luam chitara, găseam o linie melodică și vedeam ce gânduri. Acum, după mulți ani, e mult mai calculat totul. E mai matematic și mai clar. Însă pentru mine, cel puțin, era o reîntâlnire cu mine atunci când scriam versuri.
Era un punct zero în care nu puteam să nu fiu sincer. Și de acolo ajungeam să fiu mai mult în contact cu ceea ce simt, să înțeleg mai bine echilibrul ăsta al meu pe care încerc să-l duc de la zi la zi. Era - cum aș putea să să-i spun? Valența asta terapeutică e despre acele momente în care eram singur cu mine și puteam să fiu clar cu emoțiile mele. Cred că mai mult la asta se referă. Dar când mi-am dat seama de importanța acestui aspect în viața mea, am început să am o rutină și să fac challenge-uri, să testez, să văd încotro se pot duce creativitatea, sinceritatea față de mine. Și de acolo am început să fiu mult mai organizat și calculat și să mă înțeleg mai bine. Iar după ani, să îmi dau seama ce am vrut să spun eu într-un anumit cântec; și să îmi dau seama, când mă apuc de un cântec, că mai am nevoie de niște ani ca să pot să îl termin. Adică simt cumva gustul acelei emoții pe care vreau să o transpun, însă simt că dacă aș face-o acum, aș face-o prea sărac.
Dar referitor la valența terapeutică, cred că e un moment cu tine în care poți fi foarte sincer și e important să o faci cât mai des. E ca scrisul în jurnal și asta vreau să fac. Adică încerc să fac cât de des pot. Și mi-am dat seama, uitându-mă în perioada asta peste muzica pe care am scris-o în 2025, chiar dacă am lansat doar patru piese - că am scris undeva la 50-60 de piese în tot timpul ăsta, adică demo-uri la care am lucrat, drafturi de cântece. Și uitându-mă așa prin toate, mi-am dat seama că ăsta e de fapt jurnalul anului 2025.
Sunt cântece care au dată în loc de nume, locuri, o zi după un anumit eveniment. Și când intru în ele, simt că așa am reușit să capturez ce simțeam în perioada aia. Și asta cumva e de preț pentru mine, că mereu revin la ideile vechi. Ș cumva încerc să mai readuc în prezent ce simt. Până la urmă e despre o rezolvare orice cântec. E o combinație de cuvinte și de emoții care trebuie puse fix în ordinea potrivită.
OD: O să citez un pic din tine, tot dintr-un interviu: Poți ajunge întins pe o câmpie plină cu flori, ca mai apoi să te afli în picajul celei mai crunte singurătăți. Iar la final, când nu mai știi pe unde să o apuci, să știi precis încotro îți îndrepți aripile. Ai trăit vreodată sentimentul ăsta de singurătate cruntă? Și dacă da, cum? Cum se simte?
Cred că l-am trăit. Dar cred că l-am trăit așa, în mici crăpături de care mi-am dat seama că am de fapt nevoie. Sunt un om care are nevoie de singurătate și este de fapt locul în care reușesc să îmi încarc bateriile. Eu nu sunt un om care se simte foarte bine la o petrecere. Și de aceea am nevoie, după trei zile de stat mult cu oameni, să mă închid în casă sau să fiu singur. Și asta nu poate fi decât bine. Dar sunt sigur că din momentele acelea de cruntă singurătate ies numai lucruri bune. Ce e important este să scoți capul la lumină, adică să nu stai mai mult decât trebuie. Că se poate întâmpla și asta.
OD: Și să fie o alegere.
E o alegere. E o alegere de echilibru, cumva. Adică când simt că m-am destabilizat puțin, e un mod prin care revin din nou la mine. Când scriu și când cânt, e tot singurătate. Adică sunt tot doar eu cu mine, dar trebuie să știi cât ar trebui tu să rămâi acolo, ce resurse ai să poți rămâne acolo, dar trebuie mereu să te întorci.
Referitor la citat, știu că citatul l-am scris acum mai mult timp, acum 3-4 ani și acolo am vrut să descriu locurile în care ajungi când vii la un concert de-al nostru, cumva. Adică simțit că muzica pe care o scriu, dacă o iei ca un tot unitar, e un concert oarecum complex, în ideea în care prezintă multe emoții, multe dinamici și aș putea spune că mereu rămâi cu raza aia de lumină la finalul concertului, că despre asta este vorba. Ca un lucru să fie cu adevărat luminos și să ai speranță, trebuie să fie foarte trist ca să poți să înțelegi lumina aia. Cumva despre asta este și cântecul O pană ce mângâie. Chiar aveam debate cu oamenii din jurul meu în perioada în care scriam - și până atunci n-am mai pus un asemenea vers într-o piesă - pentru părinții ce trăiesc moartea unui copil, N-am pus un vers atât de vertical într-un cântec până atunci și toată lumea era foarte sceptică.
Însă cumva pentru mine era și un test, în ideea în care cântecul vorbește despre cei ce nu mai vin înapoi, pentru orice gând de război și așa mai departe, e o pană ce mângâie. Și mi-am dat seama că lumea nu o să înțeleagă ce înseamnă pana asta ce mângâie. E un băiat care tot spune lucruri acolo și are și el o concluzie în refren. Și am pus versul ăla pentru că știam că atunci oamenii o să înțeleagă că e cu adevărat, chiar trebuie să căutăm pana asta ce mângâie. Adică simt că dacă nu aș fi spus poate acel vers, poate lumea n-ar fi înțeles întru totul cântecul. Cumva ăla este wake-up call-ul: pentru cel mai trist lucru care se poate întâmpla pe planeta asta, există o pană ce mângâie.
OD: O ultimă întrebare, Paul. Cum a fost pentru tine la la spectacolul Oamenii Dreptății?
Oamenii Dreptății a fost chiar un pas foarte bun pentru noi și oarecum un milestone pe care l-am atins. Nu am cântat niciodată în fața o mie de oameni, mai ales la un eveniment pe bilet. A fost ceva de nedescris. Cu ocazia asta, nu știu cum să-i mulțumesc lui Doru că e un om atât bun și crede în mine și că a avut încredere în mine să schimb, să fac anumite lucruri, să încerc să fac ca spectacolul să fie mult mai valoros decât putea fi simplu, doar cântând niște cântece. Da, a fost unul dintre cele mai frumoase concerte din 2025 și asta ne bucură tare și abia așteptăm să mai colaborăm și pe viitor cu cei de la Oamenii Dreptății. A fost ceva de nedescris pentru noi.
Pe curând!